Albastrul fumuriu al timpului trecător de iarnă...

         Scriu de parcă m-aș fi aflat printr-un albastru fumuriu al timpului trecător de iarnă. Voci diferite îmi îndrumă prezența, în timp ce eu nu fac altceva decât să-mi astup urechile și să încep călătoria în timp, prin gânduri...
          Totul pare a fi asemeni „logicii feminine” care dintr-o singură acțiune ajunge să trăiască în peste 30 de ani și să ia decizii datorită celor trăite.

         Mii de gânduri îmi inundă prezența simultan, pe când luarea deciziei rămâne în spatele acțiunilor așteptându-și timpul și ora. Mă simt indiferentă și încerc să trec peste tot cu o doză enormă de pozitivism...Dar aparențele rămân a fi înșelătoare: cu zâmbetul pe buze trăiesc intens momentul de tăcere, însă fără a regreta ceva dintre cele făcute. Dacă mi s-ar spune să plâng, n-aș face-o, căci nu plăng niciodată pentru fleacuri de genu ăsta!

       Și astfel, cufundată în gânduri continui să-mi descarc sufletul prin rânduri banale, care ascund un adevăr pe care-l cunoaștem doar noi...
       Dimineața am auzit o glumă la fel de banală la radio: „ El o ia de mână...Ea crede că-i iubire, el - Polei”... :D
       Polei e afară și-n sufletele noastre care se tem de greșeli și tind să obțină un ideal, dar ajung să obțină liniște și tăcere. Frica și gîndul la distanță și-a făcut aparența spontan sau poate că e doar o aluzie de moment.
       Totuși, prea multe gânduri își așteaptă răspunsul în momentul cel mai apropiat...Nu voi regreta niciodată momentele care m-au făcut fericită și voi merge tot înainte, căci nu există întoarcere înapoi. Ușa rămâne întredeschisă și așteaptă deranjul...
       Spiritul de așteptare își impune indiferența și pozitivismul caracteristic în timp ce pășesc mai departe spre perioada de examene, care urmează a fi una grea și neașteptată...Fumul își continuă calea și gândul că e vineri mă face să cânt „Azi e vinerea...”
       Liniște și muzică, poleiul bântuie în oraș și gândurile dispar în așteptarea unui răspuns...E iarnă!...