Eram in ziua de duminica (17.07.11)...Totul a inceput de la dorinta de a savura adierea vintului.
Gindeam ca era si timpul sa scoatem barca din umbra acoperisului tacut si l-am rugat pe tata sa mergem cu barca la Nistru, marea sansa de a se plimba si prietena surorii Irina. Dupa o ora de pregatire totul era gata de pornire, pina si buna dispozitie era cu noi. Am mers cu masina vreo 3 minute, asta e marele-mi noroc, ca traiesc aproape de Nistru.
Odata ajunsi tata si-a urmat tipica functie de ani de zile, a pus barca cu motor pe apa. Apoi in timp ce s-a pornit sa duca masina la dig s-a inceput marea poveste. Eu si soramea stateam pe mal, pe cind Irina se scalda in fata noastra. Nu ne faceam mari griji, caci cunosteam prea bine ca nu e nici un pericol in acel loc, dar dorinta de ceva nou de data asta ne-a adus acest ghinion: Irina se porni spre apa mare si mergatoare in pofida prentimpinarii facute, probabil nu sa asteptat ca poate fi intr-atit de mare :) ...apoi pe neasteptate pasi brusc la un inceput de groapa, ceea ce a provocat frica, dadea din miini si din picioare pentru a se mentine la suprafata, dar paremise puterile ei erau limitate...Eu eram unica care o urmarea si in acel moment pentru inceput m-am gindit>"Cum sa inot in haine", dar acest gind de indata a fost invins de altul> "Cred ca e cazul sa las aparatul in barca si sa fug spre Irina"...asa si am facut cu tot cu ochelarii pe ochi, chiar imi era indiferent de toate, principalul era sa o salvez. Am inceput sa inot spre ea inca de la apa mai mica, caci timpul era limitat la secunde...Vazuseram frica in ochii ei, dar am incercat sa fiu calma...un al 4-lea gind imi spunea ca totul va fi bine...Am ajuns la ea si cunoscind reactia celor care sunt panicati in apa>>>i-am spus sa nu ma tina de git si ea se tinea de urarul meu. Apoi, am scoso din acel loc, si chiar de am ajuns cu virful picioarelor la rania care se afla alaturi de groapa din care am scoso sansele noastre erau prea mici, caci apa ne tot ducea in lumea ei...Din toate fortele incecam sa ma misc inainte sau cel putin sa stau pe loc, acolo unde simteam prezenta nisipului. Spre fericirea noastra revenea tata si de indata ce l-am vazut i-am spus : "Tata, vina repede", el nu a inteles initial ce cer eu sa faca, era confuz, dar dupa ce am repetat aceeasi fraza, a inteles ca lucrurile sunt mai serioase de cit credea. L-am vazut doar ca vrea sa vina spre noi, apoi nu il mai urmaream, apa ne tragea prea tare si am decis sa risc atunci cind am dat-o pe Irina in fata mea incercind sa o inping inainte, atunci nu am mai incercat sa ating nisipul, imi era frica sa nu o las pe Irina sa se afunde, caci vedeam prea bine ca nu mai are puteri si doar faptul ca o impingeam o mai sustinea...dupa spusele celor din jur, de fapt in loc sa o imping la apa mai mica noi ne duceam la apa mare si totusi bine ca eu atunci nu constientizam asta, ca putea sa intru in panica. Tremuram...intelegeam ca putem sa ne inecam si nu stiiam ce sa fac, dar nici in cel mai rau gind nu m-am gindit sa cedez, spunindu-mi : "Ambele sau niciuna"...caci mai aveam puteri sa o sustin. Pentru o clipa am ridicat privirea si l-am vazut pe tata cu barca...atunci mi-am zis: "Bine ca s-a gindit sa se porneasca cu ea"...mai avea vreo 3 m pina la noi, puterile-mi erau de ici-colo, nu cedam, dar paremise Irina nu mai putea sa reziste timpului|-)...O vedeam cum incerca din rasputeri sa se tina la suprafata, dar a avut si ea tarie de caracter pe linga frica ispasitoare...mai apoi mi-a spus ca se gindea sa fie luata de apa de una singura, dorea sa-mi spuna sa plec singura la mal, cred ca nu avea sa ma pornesc > "Chiar de pe sub apa dar o scoteam la mal...stiu prea multe despre ceea ce trebuie sa fac cind scoti un om fara cunostinta din apa"...Si iata ca pe linga frica - sufletul zimbi pentru prima data de cind intraseram in apa...caci tata era deja linga Irina, el a incercat sa o urce in barca, ea nici nu avea puteri sa se tina, aveam senzatia ca e gata sa cedeze aici, tatal o tragea in barca, iar eu tinindu-ma o ajutam sa se urce...:S...Eu am ramas sa ma tin de barca pina la mal...nu am atins pamintul decit atunci cind m-am asigurat cu privirea ca apa e foarte mica...Odata ajunse la mal am inteles ca totul a fost depasit cu succes, dar nu aveam puteri sa zimbesc...
Irina a alergat la soramea, care initial nu observase ce s-a intimplat de eu brusc am inrat in apa...Eu am ramas pe barca, cu un chip speriat, inconstient, de care nu vreau sa-mi amintesc (cry) ...credeam ca ziua se inchee aici, nu voi mai zimbi, nu voi mai fi fericita in aceasta duminica nevinovata.
Am impins barca pe apa si tatal a incercat sa porneasca motorul, credeam ca doar pentru a merge la locul initial al barcii...dar el si-a dorit sa faca o mini plimbare, iar in momentrul in care le-am vazut pe fete la mal salutindu-ne si zimbind de bucurie ca am pornit barca in adierea vintului, am zimbit,
acest zimbet a fost marea mea salvare...El m-a facut sa inteleg cit de frumoasa este viata, ce avea sa ratam daca avea sa ne *...*, pina si libertatea imi era buna prietena a momentului...o acceptam asa cum era, unica, asa cum doar ea stie sa ma invete ce inseamna sa traiesti...:)Luaseram aparatul in mina inca de la inceputul plimbarii cu barca, pe cit de straniu nu ar suna> dar de fiecare data cind sunt cu aparatul in mina sunt mai fericita...anume pozele facute in prima plimbare m-au facut sa uit cele intimplate, pozam ceea ce vedeam si vedeam ceea ce stiiam pina am ajuns iarasi la mal...Prima intrebare pe care am pus-o a fost : "Irina, cum te simti?" ...si am inceput sa cercetam situatia, pentru a o intelege, pentru a o uita, pina si aceasta scriere este pentru uitare...In pofida celor intimplate am incercat sa savura clipele trecatoare de duminica...in lunga plimbare cu barca in plina frumusete a Nistrului, am incercat sa ne scaldam, ba chiar intr-un loc mai periculos :S, cu o apa mica, apoi brus foarte mare, sigur ca Irina nu a stat decit la mal, dar eu si soramea incercam sa savuram adincimea, doar pe linga tata eu ma simt in plina siguranta la adincime. In aceasta zi masca de nisip a fost cea mai mare salvatoare a miinilor tremuratoare, caci o faceam concomitent :D,
cu zimbete, buna dispozitie si cu o mica, dar de valoare experienta de viata la spatele nostru, caci doar atunci cind esti la un pas de moarte intelegi cit de valoroasa este viata...
Cu timpul noi ne formam propriul ideal, trecind peste anii de studentie, noi experiente si incepind o viata noua, una de familie, in care devii idolul copilului tau. Pe atunci, dorinta de schimbare se ascunde in zilnicile probleme omenesti si tu nu esti decit : "Omul care si-a obtinut propriul sau ideal".
