Zorile...

      Trecura o seara in asteptare... Omul care se simtea vulnerabil, in conditiile pe care le traia, devenira visator. Intr-o dimineata, plina de clipe petrecute in tacere, la malul riului Nistru statea un om extravertit. Avea un chip palid si obosit, iar privirea era asemeni unei mari, a carui sfirsit se afla undeva departe- poate dincolo de realitate...Si totusi privirea, acea privire cred ca a facut multe persoane sa-si cedeze timpul pentru ea. In acea dimineata, aveai senzatia ca ochii albastri odata cu zorii si zimbitul infidel au prins lumina. Sclipirea lor era intr-atit de pronuntata incit aveai senzatia ca si luciul apei se refleta de la ei.

    Si iata ca peste ceva timp, tacuta si neobservata trecu ea...Neobservata pentru altii, dar nu si pentru el, caci chiar si cel mai neauzit pas al ei il facea ca sa o urmareasca neobservat. Poate ca mergea prea mindra, nu vedea multe si privea lumea de la inaltime, dar totusi nu ezita sa vada ceea de ce avea nevoie si nu era indiferenta. De fapt, ea era rodul luciului, era cea pentru care el era gata de orice, dar nu indraznea sa-si depaseasca limitele si principiile. De multe ori si-a dorit sa faca un prim pas, dar pina la urma raminea doar speranta ca intr-o buna zi isi va lua inima in dinti si o va face. Acele zori l-au inspirat intr-atit de mult incit , odata ce o vazu a prins la curaj si a alergat spre ea sa o salute spunindu-i: "Neatza, nu te supara, dar vreau sa-ti spun ca te iubesc!"...Ea tacu, tacerea a durat mult si inca mai dureaza, pentru ca ea nu s-a asteptat la asemenea cuvinte din partea lui - cel care mereu raminea in umbra...

    Timpul atrecut rapid, el dupa ce s-a dezamagit si nu a inteles reactia pe care ea a avut-o, nu a mai indraznit sa faca un al 2-lea pas, ca pina la urma ambii sa-si urmeze drumurile sale in asteptarea zorilor...